În această ediție a revistei Scriitorul avem deosebita plăcere de a vă prezenta un interviu cu scriitoarea Mariana Bendou din Onești, județul Bacău. Cu o carieră literară ajunsă la maturitate și cu o experiență vastă, doamna profesor Bendou ne-a oferit șansa de a o cunoaște dincolo de paginile cărților publicate, neezitând să-și arate încrederea și afecțiunea pe care le emană către tinerii scriitori.

Revista Scriitorul: Bună ziua! Ne-ar plăcea să începem interviul acesta ca pe o discuție între prieteni și să minimizăm puțin tiparele clasice, formale. Cum vă simțiți în acest moment?

RS: În acest secol al vitezei în care toți suntem grăbiți, de multe ori uităm să luăm o pauză. Însă la un moment dat cu siguranță o vom face. În această idee, când nu sunteți scriitoarea sau profesorul Mariana Bendou, cum vă place să vă petreceți timpul? Cum vă detașați de cotidian?

MB: Cred că „marele secret” al reuşitelor mele ar fi capacitatea de a-mi doza timpul, de a-mi organiza activităţile zilnice şi de a-mi face planuri pentru viitor. Sunt un autodidact aflat mereu în „criză de timp”, mai ales că îmi doresc să realizez cât mai multe lucruri, iar ideile nasc noi idei… De multe ori sunt nevoită să fac mai multe lucruri simultan, ceea ce nu îmi este foarte greu, dar îmi consumă resursele, periclitându-mi sănătatea; toate au însă un preţ, nu?… Atunci când Mariana Bendou nu este profesor sau scriitor, îşi dăruieşte dragostea şi timpul familiei, cunoaşterii şi dezvoltării personale, credinţei în Dumnezeu. Am foarte puţini prieteni şi timpul petrecut împreună cu ei este preţios şi neapărat necesar. Prefer să nu treacă o zi fără să citesc o pagină dintr-o carte, fără să privesc ori să ascult ceva frumos, fără să mă informez din mass-media decât să mă adun cu nişte oameni doar pentru distracţii. Nu mă dau în vânt nici după călătorii. Sunt şi artist plastic (membru al unor asociaţii profesionale de profil), traducător de limba franceză (am tradus cărţi, am obţinut Premiul III la Festivalul Internaţional „Renata Verejanu” din Chişinău, Republica Moldova, în anul 2020, etc.), critic literar (am scris numeroase prefeţe, recenzii, note de lectură, etc. ale unor cărţi, studii şi cercetări), jurnalist (sunt redactor-șef al publicaţiei internaţionale de educaţie, cultură şi civilizaţie Foaie de Cenaclu Expresia IDEII, redactor-șef adjunct al revistei Nord-Est Cultural, aparţinând Ligii Scriitorilor Români Filiala Iaşi  – Nord-Est, am colaborat şi colaborez cu multe publicaţii din ţară şi din străinătate, am fondat două reviste, etc.), sunt promotor cultural şi organizator de evenimente culturale, fotoreporter, realizator de emisiuni Radio-TV, etc.

RS: Cum ați început să scrieți și care este motivul pentru care continuați să o faceți?

MB: Am scris texte în versuri sau în proză încă din copilărie şi am avut şansa de a face parte dintr-un cenaclu literar pentru copii, „Zburătorul”, fondat în oraşul meu natal, Oneşti, de către regretatul profesor şi poet Gheorghe Izbăşescu, membru USR. În acea perioadă (1976-77), am şi debutat cu versuri şi proză în antologia literară Zburătorii a respectivului cenaclu. Continui să scriu şi astăzi poezii în versuri clasice, deşi am demonstrat, zic eu, că pot aborda cu uşurinţă şi alte stiluri sau genuri literare, ori de câte ori am avut ocazia (de aceea mă consider „scriitor” şi nu „poet”). Poezia „cântă” în mine şi eu mă amuz dăruind-o astfel semenilor mei… Am descoperit, îndrumat şi promovat, la rândul meu, tinere talente literare, multe dintre ele devenind astăzi nume de referinţă în literatură. Spre deosebire de „mentorii mei”, eu nu le-am impus acestora norme şi direcţii de exprimare, îngrădindu-le zborul sau determinându-i să mă imite. Şi trebuie să precizez că de fiecare dată am ajutat fără să pretind recompense financiare sau de altă natură, mai ales când a fost cazul unor oameni tineri… Am dăruit, deşi mie nu mi s-a dat în dar, ci am muncit din greu ca să obţin! Am simţit pe pielea mea cât de greu îi este unui tânăr modest, mai ales în condiţiile societăţii actuale, să se afirme şi de aceea am ajutat cât am putut şi am ştiut mai bine. Din nefericire, au existat şi dezamăgiri; mulţi dintre ei au uitat măcar să-mi mulţumească, dacă nu să şi recunoască de unde şi cum au avansat, ori să mă ajute (de ce nu?!) la rândul lor…

RS: Este nevoia de dragoste mai mult decât titlul unei poezii? Cât de importantă credeți că este dragostea în viața cuiva și în ce măsură influențează aceasta actul creativ?

MB: Se pare că m-aţi ghicit foarte bine… Nevoia de dragoste este motorul, a fost şi va fi mereu motorul meu. Căci „dacă dragoste nu e, nimic nu e!” şi „dragostea multe poate”… Da, dragostea este pentru mine mai mult decât titlul unei poezii de succes şi nu se rezumă doar la dragostea romantică, la nivelul unui cuplu. Cărţile mele şi toate activităţile pe care le-am desfăşurat pe tărâm cultural au fost tot atâtea fericite ocazii de a dărui celorlalţi din preaplinul inimii mele, fie că a fost vorba despre educaţie, ori despre credinţă, patriotism, etc. Ca adolescentă, am scris o frumoasă poezie de dragoste, dar una instinctuală, izvorâtă din dorinţă. Mai târziu, poezia a fost rodul experimentării dragostei, cu toate valenţele ei. Există multă poezie de dragoste şi cei mai mulţi oameni scriu mai întâi poezie de acest tip. Dar poezia de dragoste corespunde unei anumite trepte existenţiale, de aceea este atât de diversă şi inepuizabilă. Primul meu volum de autor, Amour Amazigh/Dragoste de Om Liber, precum şi cel de-al doilea volum, Poésies pour mon mari/Poezii pentru soţul meu, au fost rezultatul dragostei adevărate pe care am descoperit-o pentru prima oară în viaţă alături de cel de-al doilea soţ al meu. O dragoste care a scos din mine femeia, dându-i curajul autodepăşirii şi al afirmării mult visate! Aşa a apărut volumul de poezii bilingve À toi, Poetesse/Ţie, Poeto!, iar mai târziu Dragostea, nădejdea şi credinţa, în care dragostea femeii personaj principal se metamorfozează prin puterea rugăciunii şi a credinţei, adresându-se direct lui Dumnezeu… Lipsa dragostei, la fel ca şi „somnul raţiunii”, „zămisleşte monştri”, de aceea personajul feminin ajunge, în contextul societăţii actuale, al uscăciunii inimii, să se întrebe „MOI, je suis moi?!/EU, mai sunt eu?!” în volumul meu bilingv de poezii care urmează să iasă curând de sub tipar. Dragostea maternă mi s-a materializat şi prin trei cărţi de colorat publicate pentru copii şi printr-o carte de studii şi cercetări despre folclorul copiilor, premiată în Japonia, în care îl am coautor pe… însuşi fiul meu!

RS: Cum reușiți să îmbinați pasiunea pentru literatură cu arta? În ce mod se intersectează cele două domenii?

MB: Poezia şi arta plastică sunt, la urma urmelor, nişte moduri de exprimare aflate la îndemână. Să ştiţi că am şi cântat muzică uşoară în tinereţe, deci… Atâta vreme cât ai ceva de dăruit, de împărţit voluntar cu alţii, poezia, arta, etc. vor curge din tine ca un izvor cu apă vie (à propos, am realizat mai demult un tablou în ulei reprezentând o „femeie-izvor”!). Eu nu pot scrie despre ceva pe care nu îl pot vizualiza, nu îl pot simţi şi percepe ori măcar nu mi-l pot imagina. Pentru mine totul trebuie să aibă o logică, o formă şi culoare. Nu pot iubi ceva imperceptibil, intangibil, nesemnificativ în opinia mea. Ceva pe care nu îl pot trece prin filtrul propriu! Am făcut deopotrivă şi grafică şi pictură, am sculptat în lemn, am făcut modelaj, etc…. dar nu m-aş putea cataloga în vreun fel. Asta deşi am studiat un pic din istoria artelor şi am urmat o Şcoală Populară de Arte. Chiar şi profesorul meu îndrumător de la acea şcoală se mira de maniera în care realizam un tablou în ulei: îl începeam dintr-un colţ şi îl terminam într-altul, ca şi cum aş fi privit o imagine, un film, adică îl dădeam gata „de la cap la coadă”; fără „zemuieli” şi culori dispuse în nu ştiu care straturi. Lucram tabloul direct, privind subiectul în ansamblu, dar fascinată fiind de culoare… Nu m-a putut cataloga în vreun fel, nu mi-a putut denumi „stilul”, ci mi-a zis doar atât, vorbind la un moment dat despre un tablou la care lucram: „Gata, pune-i preţul! Și la revedere! Tu nu prea ai ce căuta la şcoala asta. Te descurci”. Şi m-am descurcat binişor, de-a lungul timpului, realizând câteva expoziţii personale şi colective, primind distincţii, diplome sau premii la diverse niveluri şi ajungând la un moment dat în fruntea unei organizaţii de artişti plastici…

RS: Cum ați aflat despre revista Scriitorul și ce v-a determinat să colaborați cu noi?

MB: Am aflat de la un tânăr colaborator al meu care v-a descoperit pe internet. M-a atras şi titlul publicaţiei, dar mai ales faptul că este realizată de un colectiv tânăr şi cu un anumit profesionalism atât în ceea ce priveşte grafica şi macheta ei, cât şi în ceea ce priveşte conţinutul. Am descoperit cu plăcere (în ciuda numărului relativ redus de pagini) nu doar materiale valoroase, ci şi nume care şi-au găsit deja un loc important în literatura modernă contemporană. Atunci v-am contactat întrebând dacă aş putea publica şi eu acolo. Ceea ce s-a şi întâmplat mai târziu cu teatrul meu scurt pentru adolescenţi… Sincer, nu mă aşteptam să îl apreciaţi şi să îl publicaţi. Vă mulţumesc şi vă doresc cât mai multe şi valoroase numere ale revistei! Ca membru fondator al unei publicaţii şi ca redactor-şef al alteia, ştiu ce greutăţi întâmpină realizarea unei publicaţii, iar ca să reuşeşti să faci una „cu ştaif”, ca Scriitorul, cred că trebuie neapărat nu felicitat, ci mai ales ajutat, susţinut pe toate căile. Aşa cum trebuie apreciat şi faptul că o mână de tineri au ales să dea din timpul şi frumuseţea sufletului lor altora atunci când ar fi putut foarte bine „să se relaxeze” şi să se distreze la fel ca mulţi alţii de vârsta lor. Aşa cum trebuie apreciat mai ales faptul că nişte tineri produc şi promovează literatură în contextul în care literatura română a devenit pentru tinerii români fie ceva perimat, fie fructul oprit de către cei care fac jocurile puterii… Aceşti tineri entuziaşti mi-au redat speranţa că literatura română poate avea un viitor şi bine ar fi ca acesta să fie… pe placul şi la îndemâna tinerilor! Aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, literatura română reflectă prea puţin, dacă nu deloc, problematica tinerilor români contemporani, iar noi, în loc să recunoaştem acest lucru, îi acuzăm de fiecare dată că NU CITESC, că nu se cultivă… Dar CE şi DE CE să citească, drăguţii de ei, când nu se pot regăsi, nu se pot transpune în pielea personajelor din cărţi?! Majoritatea scriitorilor români consacraţi de astăzi sunt trecuţi de vârsta tinereţii şi se rezumă la a-şi publica trăiri şi amintiri de altădată… Iar când le vorbesc tinerilor actuali, se hazardează la a le da sfaturi… Păi, cum era viaţa în trecut şi cât de mult s-a schimbat ea în ultimele decenii, culminând cu epoca digitalizării? Cum afectează acest abis percepţia şi concepţia despre lume şi viaţă a tinerei generaţii? Care sunt noile ei centre de interes? etc.

RS: În viață avem parte atât de lucruri minunate, cât și de situații care au un impact negativ asupra noastră, ca și cum am fi într-un montagnes russe din care nu mai coborâm. Pornind de la această idee și încercând să o transpuneți în viața de scriitor, ce v-a adus cea mai mare bucurie în carieră și care a fost momentul cel mai dificil sau neplăcut de care ați avut parte?

MB: M-am tot gândit la această întrebare şi tot îmi este greu să spun care a fost „cea mai mare bucurie” a mea, pentru că de fiecare dată am crezut că aceea era cea mai mare; era, dar la momentul respectiv! Acum, la ceas de bilanţ personal, îmi place să cred că cea mai mare realizare a mea a fost „EXPRESIA IDEII” şi m-aş bucura enorm ca oamenii să pună semnul egalităţii între acest concept şi numele meu: MARIANA BENDOU EGAL EXPRESIA IDEII! Mişcarea literar-artistică „EXPRESIA IDEII” a venit într-un moment de după anul 2000 în care literatura română era încă în derivă, iar societatea românească se afla într-o tranziţie către nu se ştia prea bine ce… „EXPRESIA IDEII” a dat noi aripi şi a creat direcţii, metode şi modele care au fost apoi, mai mult sau mai puţin conştientizat, preluate de mulţi dintre exponenţii culturii române din ţară şi din diaspora, intrând chiar în domeniul firescului. Eu pe toate acestea le-am gândit şi le-am făurit singură, fără să fi avut în faţa mea un document sau o listă de repere şi mă bucură că timpul mi-a dat dreptate. Mişcarea literar-artistică „EXPRESIA IDEII” a presupus: aducerea literaturii în spaţiul virtual (eu am fost prima care a adus literatura română pe facebook prin înfiinţarea grupului „Mariana Bendou’s Club” în anul 2010), realizarea unor antologii literar-artistice sau a altor publicaţii care să pună la un loc textele literare cu imagini ale unor opere de artă sau de altă natură, atragerea şi integrarea intelectualilor români din diaspora în activitățile literar-artistice contemporane din ţară, realizarea unor publicaţii literare independente, punerea tinerei generaţii în centrul preocupărilor literar-artistice atât în calitate de producător, cât şi de consumator, de beneficiar al acestora, identificarea, promovarea şi (ceea ce se cam uită!) susţinerea tinerelor talente, colaborarea şi dialogul tineri – vârstnici prin micşorarea distanţelor tradiţionale dintre aceştia, interculturalitate, promovarea valorilor româneşti tradiţionale, organizarea cât mai multor ocazii de exprimare şi de manifestare creatoare a tinerilor din punct de vedere literar-artistic (concursuri, festivaluri, expoziţii, publicaţii, emisiuni radio-tv, activităţi în mediul virtual şi în spaţii neconvenţionale) şi multe altele. Mişcarea literar-artistică „EXPRESIA IDEII” s-a străduit să dea jos de pe soclu intelectualii români „importanţi” şi să-i aducă în faţa şi în braţele publicului, să îi facă astfel mult mai digerabili. EXPRESIA IDEII ESTE VIAŢA MEA iar deviza ei, Visează până dincolo de nori!, mă reprezintă. Dacă nu visezi nimic, ce poţi realiza altfel? Momentul cel mai dificil şi, aş zice eu, cel mai trist de care am avut parte a fost atunci când Uniunea Scriitorilor din România mi-a refuzat, acum 4-5 ani, dosarul de aderare pe motiv… că „nu am vârsta”! Ce vârstă trebuie să aibă un scriitor, domnilor USR-işti? Cea a sufletului, cea biologică ori cea a spiritului?!

RS: Am aflat despre asociația dumneavoastră târziu, când deja se desființase. Care au fost cauzele ce au dus la desființarea Asociației Clubul Expresia Ideii? Cum afectează dizolvarea asociației restul activităților literare/culturale pe care le întreprindeți?

MB: În anul 2013 a apărut necesitatea de a-i crea EXPRESIEI IDEII şi un cadru juridic de manifestare. Astfel că, împreună cu alte două persoane cu experienţă în domeniu şi cu mult suflet (cărora le mulţumesc şi pe această cale), am creat Asociaţia Clubul EXPRESIA IDEII, Oneşti, România. Această realizare a permis lărgirea ariei de exprimare literar-artistică şi diversificarea mijloacelor folosite, mai ales finanţarea lor. Timp de 10 ani, am reuşit astfel realizarea unor lucruri extraordinare şi de pionierat în România, care au fost cuprinse chiar într-o carte pe care cei interesaţi o pot obţine. Cartea, editată în condiţii de excepţie, poate constitui un foarte util ghid ONG sau de dezvoltare personală. Recent, am declanşat însă procedura de lichidare a organizaţiei pentru că, aşa cum am menţionat puţin mai sus, oamenii sunt schimbători şi au apărut multe dezamăgiri şi disensiuni. În plus, oamenii caută să obţină satisfacţii ieftine, dar multe, rezultate obţinute facil şi rapid, dacă s-ar putea fără prea multă muncă şi nici autorităţile nu te prea susţin… În plus, exact în acest context, declanşarea pandemiei COVID-19 ne-a dat cu totul peste cap, prin limitarea, împiedicarea sau interzicerea unor manifestări. Aşa că a trebuit neapărat să spunem stop! Cu toţii ştim deja că „nimic nu va mai fi cum a fost” de aici încolo şi admitem că nu e cazul să facem lucrurile doar cu jumătate de măsură ori să le faci doar de dragul de a le face. ORI LE FACI CUM TREBUIE, ORI NU LE MAI FACI, e clar şi simplu! În ceea ce mă priveşte, mă voi dedica mai mult cărţilor mele (din care am publicat doar jumătate), dar şi familiei pe care uneori a trebuit să o neglijez ori sacrific.

RS: Dacă v-ați întoarce în trecut, este ceva ce ați face diferit? De ce?

MB: Mi-aţi amintit o poezie de-a mea „Dacă trecutul ni l-am revedea, / Am mai putea schimba din el ceva? / Căci dincolo de tot ce-a fost şi este / Rămâne doar frântură de poveste” (poezia „Oglinda vieţii”). Nu ştiu dacă aş dori să fac ceva diferit pentru că, până la un anumit punct, eu mi-am făcut datoria firească pentru societate: am învăţat, am muncit, am făcut şi am crescut un copil, am contribuit la binele naţional şi universal, etc. Mai târziu, cu siguranţă că aş face schimbări, mai ales în privinţa clipelor risipite, a momentelor din care nu m-am folosit cu nimic ori în care am pierdut oameni dragi şi lucruri. Ştiţi ce aş mai fi făcut, à propos de dragostea de care am vorbit mai sus? M-aş fi iubit şi pe mine, chiar m-aş fi răsfăţat uneori, pentru că în viaţa mea a existat un şir de foarte multe sacrificii…

RS: Ce sfat aveți pentru tinerii scriitori care încă nu și-au găsit curajul de a-și face vocea auzită? Dar pentru redacția revistei Scriitorul?

MB: Bineînţeles ca să Viseze până dincolo de nori, dar şi să lupte din toate puterile pentru a-şi realiza şi imortaliza aceste visuri. Visurile sunt cheia progresului, îi fac pe oameni diferiţi, puternici şi, mai ales, oameni liberi. Să fie atenţi însă ca visurile lor să nu le dăuneze celorlalţi ci, dimpotrivă, să contribuie la binele comun! Scrieţi cât mai mult, dragi tineri, faceţi-vă auzită şi cunoscută vocea, pentru că voi sunteţi cei care puteţi salva şi înălţa literatura română actuală, atinsă de plagiat şi de autoimitaţie…

RS: Vă mulțumim din suflet pentru colaborare și sperăm că aceasta nu se va opri aici! Vă dorim numai bine. Calde îmbrățișări și felicitări pentru tot ce ați realizat!

MB: Şi eu vă mulţumesc pentru că, prin intermediul dumneavoastră, sper să pot ajunge şi mai mult la inima cititorilor, în special a celor tineri, pe care îi iubesc foarte mult. Mult succes în tot ceea ce faceţi şi viaţă lungă publicaţiei Scriitorul!

---

Picturi de Mariana Bendou:
Balerina; Femeia izvor; Barca; Flori; Pianista.